Oglindă, oglinjoară

De ce nu ne putem accepta aşa cum suntem? Perfecţiunea nu există, şi oricum ar fi mult prea exasperantă. Imaginează-ţi să fii frumuseţea universală dorită de toţi (şi chiar de toate). Sună ca un vis , dar lucrurile nu stau chiar aşa. Nu cred că ai vrea să se dea chiar toţi idioţii la tine tot timpul şi să fii permanent măr al discordiei dintre femei şi cupluri pentru simpla ta prezenţă.
Oricum EŞTI SUPERBĂ AŞA CUM EŞTI, defectele pe care ai nu fac decât să îţi dea autenticitate. Aşa că bucură-te de ele sau în cel mai rău caz ignoră-le. Gândeşte-te că defectele sunt însoţite şi de calităţi, aşa că numai fă "Moartea căprioarei" din asta.
Şi ce dacă nasul nu se încadrează în aşa zisele tipare de frumuseţe. Nişte buze pline compensează acest lucru. Sau nu e musai să fie vorba de buze. Poate să fie orice altceva, a cărui frumuseţe nici măcar nu o bănuieşti.  Nu lăsa ca o imperfecţiune să stea în calea fericirii tale. Din simplul motiv că îţi aparţine ar trebui să o percepi ca pe ceva al tău unic cu care v-a trebui să înveţi să trăieşti şi ideal ar fi să ajungi să-l iubeşti.

Tiparele frumuseţii sunt subiective. Îmi place mult zicala " Frumuseţea e în ochii celui care o priveşte." Cred cu tărie că ajungi să te îndrăgosteşti de o persoană pentru ceea ce este dincolo de înfăţişare. Asta e adevărata frumuseţe umană.

 Epuizăm prea multă energie în dorinţa de a încerca să fim ceea ce nu suntem. Păcat. Asta da risipă de energie. E ok să te îngrijeşti (ai face bine să o faci), dar nu înţeleg extremele cu operaţii estetice, mai ales partea cu mărirea sânilor. Maşina ta nu are deja air-bag? Mai ai nevoie de o protecţie suplimentară?

Înţeleg cazurile extreme care cer măsuri disperate, sau când e vorba de femeile în vârstă care recurg la modalităţi de întinerire. Dar în rest e vorba de neacceptarea de sine, şi ar trebui mai degrabă să accepţi ajutorul unui psiholog decât al unui chirurg plastic .

  

Prea multe pretentii?

                Nu e necesar, ci vital să ai standarde. Nu promovez narcisismul, ci condamn complexele. Dacă tu nu crezi în tine, nimeni nu o s-o facă în locul tău. Pretenţiile pe care le ai faţă de celălalt sunt direct proporţionale cu stima de sine. Cu cât eşti mai indulgentă, cu atât îţi faci ţie însăţi o caracterizare proastă.

Şi totuşi, când e prea mult? Când imaginea partenerului tău ideal este prea deviată de realitate?

Toate aspirăm la inteligenţă, frumuseţe şi prosperitate financiară. Aceste repere sunt esenţiale la imaginea bărbatului de vis. Contrariul care ar fi? Să ne dorim un urât prost şi falit? Niciodată!

Doar că...

Când spun frumuseţe mă gândesc şi la faptul că adevărata frumuseţe e cea atinsă uşor de imperfecţiune.  Şi de asemenea, că nu ambalajul, ci ceea ce conţine este important. Altfel ar fi ca un ou stricat în interior.

Inteligenţa este foarte importantă. Eu aş pune-o în fruntea listei, căci e unul din aspectele faţă de care nu fac concesii. Dar nu am nici pe departe pretenţia să fie un fel de enciclopedie ambulantă, nu ţin neaparat să regurgiteze poezie după poezie, ci doar să aibă ceva cunoştinţe generale pe lângă domeniul lui de activitate. Dacă aş menţiona cuvântul cărţi şi el l-ar asocia cu poker (eventual pe dezbrăcate), am avea o problemă. Nici o femeie nu vrea o omnipotenţă intelectuală faţă de care s-ar simţi eventual imbecilă. Pe de altă parte, nici nu vrea să se simtă extraordinar de inteligentă prin faptul că bărbatul de lângă ea e undeva la nivel de ramapitec (o maimuţă mai evoluată de-a lui Darwin).

Partea cu banii. Prin o situaţie financiară ok mă refer la independenţa financiară. Nu ţin neaparat să îmi plătească consumaţia, mi-o pot plăti şi singură. Dar în nici un caz nu se pune problema să i-o plătesc eu pe-a lui. Nu inversăm rolurile, căci altfel ar fi el „femeia mea.”  Deci Nu! Parazitismului.

Ideea e ca tipul să aibă banii lui, nu mulţi dar suficienţi pentru un trai decent. Desigur că n-aş fi deranjată nici dacă vine cu un BMW decapotabil. Dar nu i-aş închide uşa nici dacă vine cu autobuzul (deşi aş prefera să nu o facă).

În fine, chiar unui Făt-frumos cu un creier mare şi sclipitor călare pe un BMW, nu i se trece cu vederea inexistenţa, sau incapacitatea de folosire a bunelor maniere. Dacă eşti prea macho ca să îmi deschizi uşa, înseamnă că şi eu sunt prea femeie ca să stau cu tine.

 De ce se acordă aşa de multă importanţă bunelor maniere, bunului simţ?

Fiindcă astea îţi arată modul în care te respectă ca persoană şi mai ales ca femeie. În concluzie,dacă la un bărbat bunul  simţ a expirat, înseamnă că la fel şi el.

Sensibilitatea e latura noastră umană, o parte a sufletului. Dacă amorezul tău nu afişează aşa ceva, nu înseamnă că nu are un suflet, doar că nu vrea să îşi afişeze vulnerabilitatea. Problema e că sunt foarte multe moduri de sensibilitate, nu presupune doar flori şi inimioare de ciocolată. De evitat genul de sensibilitate nocivă care îl vizează numai pe el, cum ar fi să fii sensibilă la toanele lui schimbate des şi inutil. Gen:

                    El: Ai făcut gluma aia referitoare la maşina mea de faţă cu prietenele tale!

                    Tu: Iubitule, doar tu ai spus că e o rablă şi că vrei să îţi cumperi alta.

                    El: Da, dar nu ştiam că şi tu crezi asta!

                    Tu: .........WTF?

 Idealul masculin e cel atent la starea ta de spirit, care te înţelege şi îţi este alături la momentele grele, nu se postează pe canapea la un meci cănd ţie ţi-a murit pisica. (PS: Chiar am păţit chestia asta). Nu am pretenţia să ţină doliu alături de mine, dar aş vrea să demonstreze că suferinţa mea nu îi este indiferentă. La urma urmei, It was my freaking cat!

Răbdare, răbdare, răbdare. Cum am mai scris, să fii femeie îţi i-a mult timp, de aceea un bărbat trebuie să-şi ţină nervii în frâu dacă iubita a întârziat cu 10 minute fiindcă nu îi stătea bine părul. Nu trebuie de sunat la pompieri fiindcă te târăşte de două ore prin magazine (motivul pentru care ai luat foc). Personal, am oroare de cumpărături, în schimb dacă vreau să îmi cumpăr ceva, nu mă las până nu găsesc ceea ce doresc (şi asta costă timp). Totuşi, dat fiind faptul că bărbaţii sunt bărbaţi, s-ar putea face concesii aici. Oricum mai multă tihnă ai avea cu o prietenă.

Răbdarea rămâne esenţială când vine vorba de înţelegerea enigmei numită femeie. Indiferent dacă vorbim prea mult sau ne plăngem prea des e important ca cineva să ne accepte aşa cum suntem, fără să încerce să facă „reparaţii.” La urma urmei, asta facem şi noi.

Nursing Diary

Prima zi

Ohh! Sheet!

Înainte am avut dubii dar acum ştiu sigur că mi-am greşit vocaţia! Categoric medicina a fost o mare greşeală.

Spitalul acesta arată ca un adevărat labirint. O să am nevoie de un GPS ca să fiu capabilă mă orientez. 

Veteranele de la cardiologie, deşi nu am apucat să vorbesc 2 minute cu ele mi-au dat impresia că se uitau la mine cam cum se uită o cobră la un şoarece. Ce-i drept, nu a fost niciodată o compatibilitate bună între minijupul meu şi femeile post-menopauză. Oare fusta e chiar atât de scurtă? Hmmm. Halatul de asistentă îmi ajunge până la jumătatea coapselor şi totuşi se mai vede foarte puţin din fustă.

O oră mai târziu

Da, categoric sunt prea scurtă. Un pacient sexy de 70 de ani m-a numit asistenta porno. Bunul samaritean din mine mă îndeamnă să fac abstracţie de faptul că trebuie să-i administrez un Moldamin dureros şi că fundul lui va fi pe mâna mea la propriu. 

Din meditaţii m-a întrerupt o viperă, colegă care m-a trimis la laborator cu analizele. Nu mi-a zis nimeni unde-i laboratorul! Mi-a aruncat astea şi a zburat. 

O oră mai târziu

Am dus analizele la laborator. De reţinut! Niciodată nu cere indicaţii unui doctor fiindcă îţi va da şi alte sarcini de făcut. M-a trimis la secretariat să-i xeroxex nişte fişe, de-acolo înapoi la el şi după  aceea m-a mai pus să-i caut şi stetoscopul. Nu am făcut faculatea de asistenţă medicală ca să mă transform în Azor!

Fi-ar! Începe şi ora de vizită! Am întârziat la propriul meu doctor!

Femeile sunt rele, mai ceva ca bărbaţii. Şefa mea e dovada. O femeie care se află mai sus pe scara ierarhică se va folosi de acest lucru ca să le chinuie pe cele situate mai jos de ea. De cînd am intrat m-a studiat aşa intens încât cred că mi-a făcut cu privirea o colonoscopie. Am fost criticată pentru următoarele lucruri:

• întârziere
• mă mişc prea încet
• scriu prea încet
• întîrziere
• fustă scurtă      

"-Poate ar fi o idee bună să vii în pantaloni! Sunt mai practici", mai zise ea înainte să iasă din salon, lăsându-mă cu mândria undeva la nivelul nervilor (adică la nivelul gresiei).

Ok femeie! Doar fiindcă pedigree-ul (studiile) tău e mai ridicat ca al meu nu îţi dă dreptul să mai faci şi pe consilierul vestimentar cu mine! Bich!

-Domnişoară, zise un pacient din salon, să ştiţi că nu sunt deloc de acord cu doamna doctor. Vă rog să veniţi numai în fustă!

Damn Heels!

Tocurile fără dar si poate au fost inventate de o femeie. Numai noi avem capacitatea de a fi aşa masochiste.

Între noi fiind vorba, cine l-a inventat rămâne o enigmă. Ştim doar că pantoful cu toc datează din Egiptul Antic (deja v-o imaginaţi şi mai elegantă pe Cleopatra, nu?). Inventatorul pantofului cu toc cui a fost creatorul de modă Christian Dior, în 1950 (pe el trebuie să-l blestemaţi când vă dor picioarele)

Ni se spune sexul frumos, dar trebuia completat cu dureros, căci  în mare, viaţa de femeie este un lung travaliu. Exagerez? Luaţi atunci în calcul toate ritualurile vodoo de frumuseţe (să nu uităm de marele Gral-epilatul cu ceară), cultul dietelor, alpinismul tocurilor şi stresul (de copii şi moş crăciunul lunar nici nu comentez). Multe studii au demonstrat faptul că posesoarele de ovare sunt mai expuse stresului comparativ cu partea masculină (credeaţi că o să zic testicule, nu? : ))  Un motiv ar fi faptul că la noi au loc mai multe sinapse între neuroni, ceea ce înseamnă că ne gândim la mai multe lucruri simultan, spre deosebire de bărbaţi, care nu au atenţia distributivă aşa bine dezvoltată (ori sex, ori fotbal).

Problema e că la femei mai multe lucruri înseamnă mai multe probleme, deci mai mult stres.

Mai multe gânduri = Mai multe probleme=Mai mult stres=>FEMEIE

 Cu toată yoga şi ceaiuri antistres, războaiele noastre interioare nu prea găsesc cu adevărat rezolvare şi nu fac abstracţie de cadru. Problemele cu iubitul de acasă nu vor rămîne acolo, ci te vor bântui la servici sau la facultate. Viciversa e valabilă; conflictul cu şefa sau cu “scârba de colegă,” îţi va umbri puţin fericirea timpului liber, în aşa fel încât atunci când prietenul te v-a ruga inofensiv dacă “ nu ai avea chef să faci o prăjitură?” vei fi foarte tentată să îi arunci cratiţa în cap.

Probleme similar au şi ei, doar că la noi coarda sensibilă este mai pronunţată. Cică hipocampul, denumit şi centrul emoţional e mai dezvoltat la femei. De aceea suntem mai sensibile. 

Lăsând la o parte medicina, să fii femeie e dureros şi îţi i-a mult timp.

Diferenţa dintre bărbaţi şi femei:

Women                   

Dimineaţa: Rtual de îngrijire+Machiaj

Între: Împrospătarea machiajului

Seara: Demachiere+Ritual de îngrijire seara

Men

Dimineaţa +Prânz+ Seara: Hmmm… Să mă spăl pe faţă? M-am bărbierit  ieri…

Nu degeaba o femeie trăieşte mai mult decât un bărbat. Înainte oscilam între oglindă şi cratiţă, dar, graţie emancipării feminine  suntem tot acolo, doar că am preluat şi atribuţii masculine, gen adusul banilor în casă. Nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt misogină şi nu am concepţii casnice; prefer să ardă bucătăria decât bibleoteca (sau calculatorul).

Doar că nu înţeleg de ce se spune că o femeie, ca să fie apreciată la acelaşi nivel cu un bărbat, trebuie să facă un lucru de două ori mai bine decât acesta. 

Old times

Astă noapte a fost noaptea albă a muzeelor. Am avut inspiraţia ca princiala oprire (singura de altfel exceptând terasa) să fie la Palatul Roznovanu.

A fost ceva cu adevărat deosebit, am simţit din plin atmosfera secolului  uitat. Nu a fost doar  arhitectura (cică stilul neoclasic, cu elemente baroce) care îţi dădea senzaţia că te-ai întors în timp, în perioada cu prinţi şi prinţese ci şi prinţii şi prinţesele în carne şi oase;  oameni costumaţi ca din secolul al 18-lea ce ne-au arătat o mostră din balurile de altă dată. Trebuie să recunosc că am fost profund impresionată de măiestria şi frumuseţea acelor dansuri de demult. Oarecum neobişnuit mi s-a părut faptul că la câteva dansuri, singurul contact fizic dintre el şi ea era atingerea mâinilor.

 Nu m-am putut abţine să nu fac comparaţia că ultima oară când am dansat cu un bărbat am simţit din plin atingerea mâinilor lui pe partea dorsală. Concluzia ar fi că s-a schimbat puţin tehnica de dans. Mişcările au devenit ceva mai “libertine.”

Lucruri care înainte erau de neconceput, gen să pipăi posteriorul gagicăi sub pretextul unui dans (cei drept era şi imposibil dat fiind că rochia aia de prinţesă avea şi un schelet de susţinere pe dedesubt, deci ca să ajungi la fundul gagicăi secolului 18 îţi trebuia o hartă), acuma sunt tolerate de mulţi. Unii consideră că gesturile porno chiar fac parte din coregrafie.

Nu alunec spre extrema pudicităţii, ador senzualitatea în dans (mai ales la tango), atâta timp cât nu se amestecă cu vulgaritatea, care dă pe dinafară în localurile secolului 21. Dansul a fost înlocuit cu o bâţâială cu iz de alcool ceva în genul riualul de împerechere al maimuţei în călduri. Unele mişcări pe ritmuri muzicale prea sunt duse la extrem, de parcă rolul lor e doar să evidenţiezi că ai anumite părţi anatomice, care în final ajung să te eclipseze. Gen: “Uite un fund care dansează!”

Nedorind să par mai cârcotaşă, nu o să insist asupra ideeii că, până şi aşa zisele vulgarităţi pe ritmul muzicii sunt tolerate atâta timp cât le faci cu bun gust. Adică să fii capabilă să îţi ondulezi corpul fără să pară că execuţi genoflexiuni.

Ar fi interesant să se facă un mixt între dansurile de la Roznovanu şi cele din Sky. Ţi-ar sfida mult limitele imaginaţiei. Dansul ar arăta cam aşa: în prima etapă partenerul de dans ar atinge delicat vârful degetelor femeii, în timp ce ea graţioasă execută o piruetă…şi imediat după o cuprinde de talia de sub talie (cam în stilul finuţ al puşcăriaşului ce vede o femeie după 10 ani de carceră), iar corpul ei se comportă ca şi cum ar fi pe vibraţii sau ar avea convulsii.  Spun talia de sub talie fiindcă s-ar zice că partea masculină stă prost de tot cu orientarea anatomică, considerând tot timpul că ea se află ceva mai jos.

Vechiul şi noul se izbesc iar în incompatibilitate, şi nu doar în lumea dansului. Deşi a fost o perioadă străină de mine, mi-e dor de old times.

Sindromul Don Juan

 

             Don Juanul v-a rămâne bătut în cuie. A existat dintotdeauna, probabil din momentul în care au apărut mai multe Eve şi implicit mai multe posibilităţi. Femeia a muşcat din măr pentru prima oară, dar sunt convinsă că bărbatul nu a avut nevoie de susţinerea şarpelui ca să guste la rîndul lui din „fructul oprit“ (mă refer aici la alt fruct oprit). Biblia o acuză pe Eva de păcatul original, dorind să spună că ea e de vină pentru toate relele, şi că l-a târât şi pe fraierul de Adam în noroi după ea. Totuşi, eu cred că exact opusul a avut loc atunci când a venit vorba de infidelitate. Evident că numai era nevoie să menţionez că primul dintre păcătoşi care a poftit la „curtea vecinului,“ cu toate că avea şi el deja ceva în ogradă a fost de fapt BĂRBATUL.

            Ca scurt istoric Tirso De Melina l-a menţionat pentru prima oară în 1630 (data nu e foarte sigură) într-o piesă de teatru, dar a fost ulterior „adoptat“ şi de Moliere şi Mozart în operele lor ca simbol al hipersexualităţii.

             Cauza acestui comportament rămâne subiect de controverse. Unii zic că ar avea de-a face cu dorinţa bărbatului de a-şi împrăştia sămânţa, deşi părerea mea e că asta reprezintă mai degrabă unul din factorii favorizanţi ai infarctului miocardic, căci majoritatea masculilor exact asta vor să evite. Un psiholog avea o teorie interesantă cum că de fapt oamenii nu sunt făcuţi să meargă din „floare în floare“ şi că acest proces se instalează atunci când fie sunt nemulţumiţi de modul în care evoluează ei personal sau partenerul/partenera în relaţie.

             Totuşi, uneori se poate întâmpla să întâlneşti o altă persoană de care să te poţi îndrăgosti fără să vrei. Însă dacă ţi se întâmplă des, înseamnă că eşti un afemeiat notoriu şi deci suferi de sindromul Don Juan.   

     ''Suferinzii'' acestui virus prezintă simptome precum:  

• sex-apeal debordant
• stimă de sine foarte ridicata
• sunt carismatici
• inteligenţi
• au un ambalaj frumos

     cu alte cuvinte bărbatul ideal..Aaa minus faptul că deşi e cu tine într-o relaţie, s-ar da şi la mama ta dacă ar fi mai tânără (evident în cazul în care ai o mamă foarte atrăgătoare).
                                                        

            Deşi majoritatea femeilor susţin că e exact tipul de bărbat pe care îl evită, e exact genul faţă de care se simt atrase. Pur masochism? Păi, dacă ne uităm la lista de mai sus se înţelege aceast magnetism. Nu ne vom dori un bărbat pe care nu îl doreşte nici o altă femeie (decât dacă are ceva special ce ele au omis să vadă), pe de altă parte, nu ştiu chiar cât de indicat este să aspiri la idealul tuturor (adică cel mai tare din parcare). Doar dacă te aisiguri că are ochi doar pentru tine, deşi e puţin probabil. E romantic să crezi că odată cu tine va începe un nou capitol din viaţa lui, numit fidelitate, de care era străin până acum, dar, cum ştim prea bine, obiceiurile proaste mor greu. Aşa că să nu fii foarte surprinsă dacă într-una din zile, când te întorci mai devreme de la servici, mai găseşti pe cineva în plus în pat.

 

 

 

Dreptul la minijup!

Vestimentaţia femeii a evoluat foarte mult de-a lungul timpului, drept care tind să cred că am trecut de perioada în care era indecent dacă îţi dezgoleai gleznele în public. Unii ar zice că am ajuns chiar la cealaltă extremă, în aşa fel că aproape toate părţile anatomice sunt dezvăluite prin hainele secolului 21.

Părerea mea e că aveam de-a face cu o foarte mare diversitate: sunt femei care în ciuda trecerii timpului şi a temperaturii indecent de ridicată, poartă chiloţi până în gât , bluze până în gât (deşi sunt o minoritate) şi femei aproape făr’ de bluze, care fac o nesigură distincţia dintre topless şi idea de bluză. 

Problematica coboară şi la nivelul fustei. Nu o să înţeleg niciodată de ce neaparat lungimea fustei trebuie să fie considerată invers proporţională cu gradul de prosmicuitate.

Ieri în oraş, fusta mea a fost protagonista unei cerţi domestice. Eram la o terasă cu nişte prietene şi la masa de alături se afla un specimen de Cassanova ce ne contempla profund. Părea să sufere de o deshidratare profundă (cauzată probabil de prea multă salivaţie). Problema a apărut în momentul în care iubita specimenului l-a surprins pe acesta studiind intens calitatea materialului textil ce îmi acoperea coapsele (evident doar cu privirea). Ce-a urmat a fost “crimă şi pedeapsă.”

Am asistat iniţial amuzată la schimbul de replici ce oscila între declaraţiile de dragoste ale  “nesimţitului, afemeiatului, boului” de bărbat şi ale “dragei, unicei” femei, ea fiind “singura pentru care are ochi.” Cum am zis, totul era oarecum comic, asta până în momentul în care mi-am dat seama că jucam şi eu un rol în zbuciumul cuibului, sau cel puţin asta am crezut că trebuia să deduc din cuvintele: “de faţă cu mine te holbezi atîta la fusta panaramei!” iar el, ca un adevărat “gentleman” s-a apărat spunând în cele din urmă: “ce vrei să fac, dacă e aproape goală?!”

Singura modalitate în care am putut să obiectez a fost să mă ridic foarte civilizat şi să explic cuplului că doar fiindcă port o fustă cu un centimetru mai sus de jumătatea coapsei nu e un atribut suficient pentru a  mă califică drept “panaramă”, că dacă acesta ar fi criteriul, la fel ar trebui catalogate jumătate din femeile din ţară. Şi cât despre partea cu “holbatul,” nu văd de ce ar fi trebuit să fiu responsabilă de faptul că partenerul ei a fost atât de evident, căci din punctual meu de vedere o privire discretă face diferenţa dintre un bărbat şi un disperat.

Şi am plecat înainte ca minunatul cuplu să spună ceva sau să arunce cu ce ceva în mine. Deşi m-am simţit înjurată cu privirea. 

Ceea ce m-a deranjat în toată povestea asta e faptul că dreptul la individualitate, la modul în care decizi să te îmbraci nu îţi este respectat, ci criticat. Indiferent dacă lungimea fustei e până la glezne sau mult mai sus de acestea, limitele decenţei sunt subiective. Doar fiindcă alte femei nu s-ar simţi confortabil cu stilul meu vestimentar nu văd de ce ar trebui să fac concesii de dragul lor sau al societăţii.

Cât despre asocierea dintre caracter şi haine trebuie reamintit că nu haina îl face pe om. O femeie hiperdecent îmbrăcată ar putea avea lacune mult mai mari în privinţa aşa zisei moralităţi. În fond, aparenţele înşeală.

Prin urmare am decis în ciuda acestui incident, ca, atâta timp cât nu îmi atârnă nimic şi am un singur fund în loc de două să port haine decente cu tentă de exhibiţionism!